Când te simți trist/ ă și pierdut/ ă de tine, poate ar fi bine să te uiți cum te îmbraci…
Și să te uiți și în urmă, de-a lungul anilor, să vezi cum ai făcut-o.
Vi s-a întâmplat vreodată să vă îmbrăcați în haine în care vă simțeați total inadecvat/ ă? În care parcă erați alt om, parcă hainele acelea vă imprimau și un alt comportament?
Unele haine nepotrivite nouă ne pot induce sentimente ca teamă, frustrare, vulnerabilitate, nesiguranță, timiditate, insuficiență, complexe. Ele pot fi de bună calitate, însă nepotrivite nouă. Ca mărime, ca și culoare, ca și croială.
Mie îmi place să mă uit la poze vechi cu mine sau cu alții și să mă joc depistând acest sentiment de „nepotrivit” atunci când haina nu te reprezintă.
Însă gândiți-vă cum se simte când te îmbraci… în altul.
Ați avut senzația aia cruntă că te îmbraci în altul? De obicei se întâmplă când spui „da” altora, în timp ce ție îți spui „nu”. Când te trădezi tu pe tine în mod repetat. Și o facem așa de des încât ne rămân propriile ființe mici și ne tot îmbrăcăm în… alții.
Să vezi atunci sentiment de inadecvare, de pierdere a identității și de scindare a personalității.
Așa cred eu că apare depresia. Când te tot îmbraci în altul până îți rămâne propria ființă mică și nu o mai găsești de mică și pierdută ce este.
Cum faci să nu te îmbraci în altul?
Îți trebuie prezență.
Să fii tot timpul „aici”, „acum” , prezent/ă.
Să nu stai în minte, rătăcit/ ă printre gânduri și scenarii ale trecutului sau ale viitorului.
Și să-ți dai voie să fii, să îți porți propriile haine, să te îmbraci în tine până când ajungi să te (re)obișnuiești cu tine. Și se vor obișnui și ceilalți cu imaginea ta. Te vor recunoaște după un timp după „stilul” tău, unic.
Între a nu te mai îmbrăca în altul și a te îmbrăca în tine este o perioadă de sincopă, de transfer de la o stare la alta. Sincopă în care ramai… dezbrăcat. Sau ale tale îți par mici… nu mai intri în ele.
Dacă reușești să nu fugi de dezbrăcarea aia necesară ca să ieși din altul și să intri în tine, atunci ești pe drumul cel bun. Și tare bine îți prinde să ai în jur suflete de prieteni care să te iubească și așa… dezbrăcat, fix în momentele alea de agonie când ieși din gogoașă și îți cauți și probezi aripile. Acele momente sunt testul tău spre a fii. Dacă le treci… vei fii.
Și ce bine este când ai ieșit în larg… când ești. Când ești în sfârșit portocală, deși toți îți ziceau că ești piersică.
„Rățușca cea urâtă” este povestea prin care îi puteți învăța subtil pe copii toate cele de mai sus… măcar ei, copiii noștri, să-și pună aripile din timp.