Meniu Închide

De ce avem comportamente inexplicabile

Despre ce se află în spatele comportamentelor, reacțiilor și vieții noastre pe pilot automat…

… și cum putem schimba toate acestea… și despre tot ce sunt eu acum și pot oferi mai departe…

De câte ori suna soneria de la ușă, telefonul fix sau mobil, aveam o reacție foarte ciudată…

Mă lua cu transpirații reci, inima îmi bătea nebunește… aproape făceam atac de panică. Aveam deja spre 40 de ani și eu așa reacționam de ani buni. Am citit apoi că o reacție ca a mea declanșează un hormon de stres (cortizol) în organism care, la rândul lui, produce reacții în lanț și al cărui nivel scade abia după 6 ore.

Am început să sap să văd de unde vine această reacție extremă, care se declanșă pe pilot automat la auzul unei sonerii… și iată ce am găsit.

 

Era anul 1995…

Aveam 17 ani…

Era o după amiază de martie…

Eram acasă doar noi, copiii… eu, surorile mele mai mici și fratele meu de 19 ani. Părinții plecaseră peste weekend să ia o gură de aer și de odihnă.

În jur de ora 19-20 sună telefonul fix. Răspund eu… conversația s-a derulat cam așa:

„Bună seara… familia X? ”

„Da.”

„Aș vrea să vorbesc cu un adult.”

„Nu sunt adulți cu noi. Spuneți-mi mie ce aveți de spus.”

„Nu este nici un adult cu voi?”

„Nu.”

„Tu câți ani ai?”

„17. Cine sunteți și de ce îmi puneți toate întrebările acestea? Am să închid telefonul.”

‘”Nu-l închide… sunt polițist… dacă nu este nici un adult acolo, atunci îți spun ție. Vezi că părinții tăi au avut un accident de mașină… mama ta a murit pe loc… tatăl tău este în comă și nu prea are nici el șanse să trăiască. Sună și tu un adult… bună seara.”.

Atât… și a închis telefonul… fară să-i pese că eu aș fi putut să cad jos, să mă arunc pe geam… să fac orice… eram niște copii singuri acasă care primeau sec și lapidar o astfel de veste prin telefon… nu-mi mai aduc minte nimic prea în detaliu… decât că am înghețat… efectiv simțeam cum corpul meu îngheață… eram în stare de șoc… încremenită… i-am spus vestea fratelui meu, cu grijă să nu audă copiii mai mici (atâta luciditate am avut și mă felicit pentru asta).

 

Starea aceea de șoc și disperare mi-o aduc amine în cel mai mic detaliu…

Era săpată în fiecare celulă din corpul meu… și îmi mai aduc aminte cum eu am culcat copiii și stăteam încremenită în pat cu ochii în tavan… și îl auzeam pe fratele meu plângând înăbușit în bucătărie ca să nu scoale copiii… apoi prea puțin îmi aduc aminte din ce a urmat… ani mai târziu a trebuit să sap și să aduc la suprafață… să-mi dau voie să dezgheț totul și să trăiesc durerea, pentru ca apoi să o pot integra și vindeca.

De atunci încolo… de la 17 ani până la 40 de ani, fiecare sonerie mă arunca automat în starea aceea de îngheț de spaimă… până când am decis să văd de ce… și m-am întors în timp, am identificat momentul și am reparat trauma.

 

Acesta este doar un exemplu de cum reacționăm automat la anumite situații care par inexplicabile în contextul prezent.

Însă ele au legătură cu ceva care a rămas adânc îngropat în trecut și nu mai este la nivel conștient. Însă de acolo ne ghidează viațz automat… nici nu ne dăm seama de ce facem anumite lucruri.

Am sute de exemple ale mele și ale oamenilor cu care am lucrat (am să îți mai dau exemple zilele următoare) despre felul cum ne trăim viața pe pilot automat fară să ne dăm seama… așa ne alegem partenerii de cuplu, jobul, prietenii… asta determină gradul nostru de fericire sau nefericire… de succes sau insucces.

Vei vedea și din alte exemple pe care le voi scrie în alte articole cât de dramatice sunt implicațiile unor astfel de evenimente în viața de zi cu zi, chiar dacă ele s-au întâmplat acum zeci de ani… și cum ne influențează prezentul. Dar și ce putem face ca să ieșim de pe pilot automat.

Ar trebui să vedeți ce înseamnă astfel de cursuri făcute în școală la clasă și ce transformare la nivel de colectiv… eu efectiv de abia mă abțin să nu plâng când plec de la aceste clase… știți voi ce înseamnă să sădim aceste lucruri în copii, de mici? Nu când ajung deja mari, apatici, depresivi, resemnați și nefericiți… efectiv le dau aripi… și creează un colectiv cum crezi că poate exista doar în basme… copiii sunt extrem de profunzi și neviciați încă… cele mai mari lecții și conștientizări din lucrul cu ei mi le iau… ei îmi dai și mie aripi să fac tot ceea ce fac.