Meniu Închide

De ce vrem să avem dreptate?

Despre cine suntem când credem despre noi că avem dreptate (sau că deținem adevărul… absolut:).

Eu când mă cert cu iubi, o fac și mă decompensez când mi se pare (mi-se-pare, da?) că el vrea cu tot dinadinsul să îi dau lui dreptate pe subiectul controversat.

Fac asta de ani de zile… și când cred despre mine că m-am făcut și eu mai deșteaptă și că poate nu mai reacționez ca la grădiniță, hop iar butonul roșu… și iar se decompensează Magda că de ce vrea iubi să aibă dreptate.

Acum, cine îl cunoaște pe iubi, știe că nu e vorba să aibă dreptate. Ci că el are o minte de matematician și o precizie milimetrică de chirurg… deh… defecte profesionale. Și că dacă eu vreau să-l conving că am dreptate, trebuie să-i aduc argumente logice și coerente, nu „așa cred eu/ așa vreau eu/ sau… și mai rău… :))) așa „simt” eu”. Și când nu îi fac față să-mi susțin punctul de vedere cu argumente, mă enervez, îl acuz că vrea doar el să aibă dreptate și gata… „comunicarea” se încheie.

Măcar de-ar spune „îmi pare sincer rău că iar am eu dreptate”:))). Ar mai îndulci puțin înfrângerea mea.

 

Da ce-i cu dreptatea asta de este așa un subiect sensibil pentru mine?

(și stiu eu că și pentru voi… că altfel nu m-aș fi decis să vă povestesc cum mă cert eu cu iubi).

 

Erau odată 10 orbi din naștere. Care nu văzuseră niciodată un elefant. Li s-a adus un elefant și, pipăindu-l, au început să își strige adevărul lor. Cel care pipăia colții spunea că elefantul este ceva ca un os mare… cel care pipăia trompa spunea că elefantul este ceva luuuuuung și moale… cel care pipăia urechea spunea că elefantul este ceva ca o frunză imensă. Și cum fiecare pipăia cu mâinile sale, iar ceea ce auzea de la ceilalți era într-o mare contradicție cu ce pipăia, au început să se certe rău și să se contrazică.

Cine avea dreptate? Cum este un elefant?

Fiecare în dreptul lui cuprindea o fărăma din „adevăr” însă niciunul de fapt nu avea dreptate. Dreptate ar fi avut acela dintre ei care ar fi fost suficient de înțelept și lipsit de ego încât să adauge la propria lui concluzie și concluziile celorlalți. Și ar fi avut imaginea de ansamblu… ar fi înțeles cum este un elefant doar punând cap la cap percepțiile celorlalți, necontrazicând pe niciunul, ci căpătând informație de la ei dintr-o postură la care altfel nu ar fi avut acces.

Dar de ce se certau?

De ce reacționăm așa când ne contrazice cineva?

Ce aveau de împărțit orbii aceia?

 

 

Pai să știți că și eu și orbii… reacționăm așa… de frică.

Știi cum este să fii orb și să te bazezi pe simțurile tale într-o viață în care este doar întuneric în jurul tău? Și tocmai când te-ai adaptat perfect și ți-ai dezvoltat abilitați care să suplinească lipsa vederii, să vina cineva să-ți zică de-a dreptul că nici măcar pe asta nu te poți baza? Că nu este chiar așa cum… pipăi tu?

Te simți neajutorat și neputincios… simți că nu ai pe ce să te bazezi.

Încercați doar să contraziceți convingerile religioase ale cuiva… oricui… indiferent de religie. Reacția este una dintre cele mai virulente (să nu uităm că oamenii încă se omoară și se urăsc în numele lui Dumnezeu).

 

Și știți de ce?

Pentru că omul, față în față cu rostul existenței sale, cu provocarea morții iminente, cu descifrarea sorții sale, cu acceptarea neprevăzutului și efemerității, simte acut nevoia de repere.
Simte acut nevoia să se agațe de ceva mai presus de sine care să îi ofere puțină siguranță și liniște peste angoasa existențială.

Și când găsește un astfel de reper, se agață cu disperare de el. Și se liniștește… nu-și mai pune întrebări neliniștitoare… nu mai caută. Se oprește.

A găsit…

Și într-o zi vii tu și îți strigi adevărul tău: „vezi că elefantul nu este ceva tare ca un os, ci ceva lung și moale”… și din acel moment i-ai strecurat îndoială în suflet.

Nu mai este sigur pe stânca lui care îl adăpostește.

Și începe să-i fie FRICĂ.

Cum să nu fie adevărat ceva după care și-a ghidat întreagă viață până acum?

Cum să dea drumul la bucățica lui de adevăr că să îmbrățișeze un adevăr mai mare?

De unde știe el că este așa?

Și frica aceasta imensă de a nu avea certitudini, un punct fix, de a fi greșit în alegerea locului nostru care poate nu e stancă, ci nisip mișcător…

Frica aceasta este atât de insuportabilă încât reacționăm cu furie și multă agresivitate.

Și ne apăram cu îndârjire și disperare micul nostru adevăr.

Pentru că ne este FRICĂ să-l lasăm din mână.

Și pentru că nu știm cum să ne ridicăm deasupra și să avem o imagine de ansamblu, să ascultăm și adevărurile celorlalți…

Ca un puzzle pe care îl facem cu răbdare și curiozitate… și doar aducând piesele împreună putem avea desenul final.

Iar micul nostru adevăr este întotdeauna în funcție de ce am trăit până acum…

De contextul vieții noastre cu toate evenimentele și experiențele noastre pe baza cărora ne-am format un model despre lume.

 

 

Închipuiți-vă că și cum toți am avea niste ochelari cu lentile colorate.

Iar fiecare dintre noi are o altă culoare la lentile.

Culoare care este dată de suma experiențelor trăite până acum, a convingerilor și contextului particular de viață.

Nu ar fi absurd să ne contrazicem non stop pe ce culoare are ceva anume când știm acest fapt cu lentilele colorate prin care percepem totul?

Cât de inutil și consumator de energie este?

Și aducător de tensiune și rupturi între noi?

Cum ar fi însă să fim tot timpul curioși cum se vede lumea și prin ochelarii celuilalt, din papucii lui?

Să adunăm micile adevăruri ale fiecăruia și să creștem mari să vedem imaginea de ansamblu?

Știți cât de măgulitor, liniștitor și cald în inimă este să întâlnești pe cineva care este deschis și curios să se pună în papucii tăi?

Să zică:

„Hai să văd cum se vede lumea de la tine… ce simți și trăiești tu când te uiți la lume prin aceste lentile albastre ale tale… așa de diferite de lentilele mele verzi’?

Simți că-i pasă cuiva, te simți acceptat și conținut…

Nu te mai simți singur, în întuneric, agățat speriat de micul tău adevăr.

Înțelegi că toți avem dreptatea noastră într-un fel… și că mama dreptății este formată din noi toți.

Suntem inseparabili unii de alții.

Trăim unii în prelungirea celorlalți, conectați exact că în această construcție din creioane făcută de Luca.

 

De aceea când bate un fluture din aripi în Arizona, se pornește furtuna în Japonia.