Astăzi despre complimente și Lumină.

Ieri, cineva care înseamnă mult pentru mine mi-a făcut un compliment tare fain.

Știți cum am reacționat eu? Am intrat în panică… am eu o vorbă: „nu te da mai mare decât ești pentru că va trebui să plătești diferența”. Și am răspuns persoanei respective anulându-i complimentul prin faptul că i-am pus în contrapartidă și defectele pe care le am.

Adică ceva de genul: „ok… să zicem că sunt așa cum zici tu… dar vezi că eu sunt și așa și pe dincolo (și aici am enumerat defectele).

Stupid… după ce că îmi face rar complimente… pe ăsta l-am și ratat… acum va trebui să mai aștept vreun an pentru următorul compliment. Dar mi-am jurat până atunci să știu și eu cum să primesc complimente.

Și mi-am dat seama că celor din jur care îmi fac complimente le-o retez destul de „neelegant”: „nu am nevoie de osanale”.

Și am început să mă analizez de ce fac așa. Și de aici m-am dus cu concluziile și analiza și mai departe. Vreau să împărtășesc cu voi toate acestea pentru că știu eu sigur că nu sunt singura care nu știu a mă bucura de complimente.

Vă recunoașteți și voi în tiparele de mai jos?
„- Ce bine îți stă parul!
– Ți se pare? N-am avut timp decât să dau cu mana prin el. Sunt nevopsita de 3 luni. Nu-l mai suport. Mă tund.”
„- Ce blugi faini ai!
– Ăștia? Sunt vechi de o sută de ani.”
„- Ce copil cuminte ai!
• Vai… dar și al tău la fel (și al ei este de fapt dracu’ gol… dar na… trebuie să-i întorci complimentul, nu?)
Etc. Etc.

Cum răspundem la complimente?
– fie le negăm
– fie le anulĂm arătând și partea rea a noastră
– fie le întoarcem identic (deși chiar nu e cazul în anumite situații… se ajunge la niște situații hilare de-a dreptul)
– fie facem o poantă legat de asta și le ducem în derizoriu
– fie le ignorăm pur și simplu pentru că suntem stânjeniți și nu știm cum să le primim (dar în secret le recitim de 100 de ori dacă le primim scrise sau ni le repetăm mental daca ni s-au spus).

Hai să o recunoaștem pe-aia dreaptă: toți ne dorim să fim complimentați… însă suntem așa de neobișnuiți și să primim și să oferim, încât reacționăm în cele mai stupide moduri în loc să ne bucurăm de căldură și energia unui compliment autentic.

De ce nu știm să primim complimente:
– nu suntem obișnuiți cu ele… suntem obișnuiți să fim criticați… să se scoață în evidență ce NU merge
– nu avem încredere în ceilalți… avem impresia că „urmăresc un scop ascuns”
– nu avem stimă de sine și ni se pare foarte ciudat cineva să vadă ceva bun în noi. Nu credem respectivul compliment.
– de frică… să nu dezamăgim („uite ce părere bună are despre mine… daca îl/o dezamăgesc?) Ai impresia că de-acum trebuie să fii un înger pe pământ că să nu dezamăgești.
– dintr-un sentiment de inadecvare… ai impresia că ai greșit dându-te drept altcineva astfel încât ceilalți să îți facă complimente… și ți-e frică să nu fii… descoperit/ă…
– crezi că răspunsul corect trebuie să fie un gest de reciprocitate (vecina ta de 90 de ani îți spune „cât ești de frumoasa și proaspătă ești azi”… și tu crezi că așa este normal… să întorci complimentul… și ți-e totuși nu știu cum să îi spui același lucru… dar totuși i-l spui pentru că nu știi să-i spui și altceva)
– tu nu crezi respectivul compliment, nu te vezi așa, nu prea îți găsești calități nici într-o mie de vieți
– simți că acel compliment este fals și făcut de complezență și pentru a te „peria”, dar nu știi să pui limite și să arăți că „te-ai prins” de asta. Și atunci afișezi un zâmbet chinuit și forțat și îi întorci complimentul eventual, deși te-ai duce undeva să verși de silă. Pentru că trebuie să fim binecrescuți, nu?

Ok și cum ar trebui să reacționăm?

Eu am învățat acum: dacă știu că acel compliment pe care îl primesc nu este doar o „perie pentru manipulare” (și asta simțiți imediat, credeți-mă), îmi închipui că mă încălzește o rază de soare… și-i las căldura și lumina să mă bucure… apoi, ca și răspuns, ofer un feedback la ceea ce am simțit: „Îți mulțumesc. Este așa plăcut să aud asta/ce bine că mi-ai amintit și de părțile mele bune/ aveam nevoie să aud asta, îmi dă o energie bună/ îmi dă aripi”. Și atât.

Să ne referim și la copii acum.

Și să vă povestesc ceva: anul trecut, în taberele pe care le fac cu copiii, am făcut un exercițiu cu ei (să vedeți cum este exercițiul ăsta cu adulții… nu uiți toată viața). Am pus copiii în cerc și, pe rând, câte unul stătea în mijlocul cercului. Ceilalți îl priveau, se conectau la el (îi ghidam eu pentru toate acestea) și apoi, pe rând, uitându-se în ochii lui, îi spuneau ce admiră la el, îl complimentau.

Ar trebui să vedeți reacția copilului din centru: trece de la stânjeneală și râs aiurea… la uimire… bucurie… încântare… extaz. Este o nebunie să vezi toate stările prin care trece și cum, încet-încet se liniștește, trece de stinghereală și primește cu atâta sete și deschidere tot ceea ce i se spune frumos despre el.

Însă este extraordinar să vezi și copiii care formează cercul cum îl complimentează pe cel din mijloc. Serioși, foarte autentici, cu o energie minunată.

Anul trecut am avut parte de un dar incredibil de la ei. După ce toți au stat pe rând în mijlocul cercului, la final m-au forțat să intru și eu și ei să-mi spună. Deși am fost în situația asta de multe ori în cercuri de adulți, ceea ce au făcut copiii cu mine și ce mi-au spus este unul dintre cele mai importante momente din viața mea.

Vă spun că abia aștept taberele din iulie și pentru acest exercițiu cu ei.
https://www.mamicilasuperlativ.ro/tabara-de-dezvoltare…

Închei spunându-vă o convingere de a mea: eu cred că fiecare om se naște cu un basm în inimă. Însă de multe ori în viață uităm de el sau pur și simplu nu ni-l mai putem citi singuri. Prin complimente, scoțând la suprafață ceea ce vedem frumos în ceilalți și ceilalți în noi, reînvățăm să ne citim propriul basm sau îl citim cuiva care nu și-l mai poate citi singur.

Pentru mine a fost o lecție ieri. Mi-am dat seama ce fac și de ce. Și îmi este ciudă că nu am lasat să mă bucure și încălzească așa un compliment frumos de la o persoană care înseamnă mult pentru mine. Cred că am să-i scriu… am să-i povestesc… și poate îmi vă face iar complimente dacă nu… asta este… poate peste vreun an mai primesc…

Dragilor, în Sâmbăta Mare, liber la complimente, adică la scos Lumina la suprafață din noi și din ceilalți.

Nu mă ocoliți nici pe mine… poate-poate ajung să mă obișnuiesc cu ele :)))

Desen de Chiara Bautista