Despre suferința la copii.

Adică înghețul emoțional la copii. Și bula de fericire continuă în care îi ținem.

M-a sunat o mamă cu ceva timp în urmă. Avea o fetiță pe care o iubeau toți ca pe ochii din cap. Crescută ca un ou fragil, cu 2 părinți și două perechi de bunici gravitând în jurul ei. Într-o zi, le-a murit pisica. Fata avea vreo 11 ani. Ca să scurtez, tragedia a fost așa mare încât fata nu își mai revenea. Mama m-a sunat extrem de alertată, după ce fata a încercat să se sinucidă de disperare că i-a murit pisica.

Am mers pe firul întâmplărilor și am cules informații.

Pentru fata de 11 ani, era primul contact cu realitatea și cu suferința.

Până la 11 ani reușiseră cele 3 perechi de adulți-sateliți să o țină zdravăn în bula de fericire. Evident că fata a clacat.

 

 

Eram la o clasă și îi întrebam pe rând emoții pe care le-au experimentat.

Dintr-o clasă de 30 de copii, au reușit să identifice doar 3 emoții: furie, tristețe, plictiseală.

Sunt deja de 2 săptămâni în tabere. Am avut și alte serii de tabere și anii trecuți.

Și întâlnesc părinți care sunt stresați că pe timp de 10 zile copilul lor nu este fericit continuu.

 

 

Păi nu este fericit continuu.

În tabără mai are vreo 29 de copii. Necunoscuți la început. Și trebuie să conviețuiască împreună. Și este pe cont propriu. Și le va căștiga simpatia și prietenia copiilor prin ceea ce ESTE și nu prin ceea ce ARE și face mama și tata. Aici sunt toți egali și devine lider cel care dă dovada de abilitați, flexibilitate, empatie, creativitate, reziliență. Aici nu-i mai pune mama și tata totul pe tavă… aici trebuie să-și câștige fiecare centimetru din tot ce înseamnă o tabără.

Și asta înseamnă și că va reuși uneori și că nu va reuși alteori. Și că va fi iubit și că va fi respins. Și că se va plictisi că nu are telefon în tabăra. Și că va suferi de dor după ai lui. Și că va trebui să-și gestioneze singur lucrurile. Și că va pierde la diferite jocuri. Și că va rămâne nemâncat la o masă pentru că este obișnuit doar cu pizza și paste sau 87 de feluri de mâncare până se „nimerește” felul preferat. Și că vor auzi înjurături (nu am copii de la mănăstire) și că vor auzi că există penis și sex (copiii discută între ei pe susotite despre asta… și la școală și în parcuri și în tabere… pentru că vor să știe, dar pentru multe familii este un subiect tabu… încă).

 

 

Haideți să-i scoatem din bulă.

Le facem un imens deserviciu. Când nu vom mai putea să-i ținem în bula de fericire, se vor prăbuși la primul obstacol. Moartea unei pisici îi va face să-și dorească și ei moartea pentru că nu au reziliență psihologică, nu au contact cu realitatea, nu au habar de miile de emoții pe care un om ar trebui să le experimenteze în viață.

Ne nenorocim copiii cu nebunia asta a noastră de a-i vedea continuu fericiți. Și de a fi clovnii lor ca nu cumva să se plictisească. Și de a-i feri de suferință.

Lășați-i să simtă toate emoțiile, lășați-i să fie înfrânți, lășați-i să și sufere.

Lășați-i să fie triști.

Lășați-i să ia contact cu viața, așa cum este ea.

 

 

Care părinte este mai bun?

Cel care își trimite copilul în junglă cu o tolba plină de săgeți și antrenament de a le folosi?

Sau acel părinte, care pentru CONFORTUL PROPRIU stă și cocoloșește copilul și nu-i spune și nu-l pregătește cu nimic pentru momentul plecării în junglă… deși acest moment este inevitabil?
Când a murit mama mea brusc, în accident de mașină, aveam 17 ani și trăisem într-o bulă care nu avea nici o legătură cu realitatea. Nici ceai nu știam să fac. Nu știam cum sunt oamenii. Nu știam nimic. A fost crunt… crunt. Eram în junglă dintr-o dată… cu mâinile și pieptul gol… fară nici o săgeată la mine. Greu am supraviețuit…

Dragilor, nu vă mai speriați dacă copilul plânge, suferă, este respins, este trist. Dați-le săgeți în tolbă și învățați-i să le folosească. Dar nu-i scutiți de viață așa cum este ea… și cu bune și cu rele… nu le veți putea face rost de scutire de viață la nesfârșit. La un moment dat vor da piept cu ea… și cu cât îi țineți mai în puf acum, cu atât șocul lor va fi mai mare. Și oricât de urât sună, să știți că voi îi protejați excesiv pentru confortul vostru, nu pentru binele lor.

Știu asta pentru că și eu am făcut la fel. Și mi-a fost făcut la fel. Și nu a fost bine. Și acum mă lupt la Luca cu consecințele perioadei mele de mamă-dronă.

 

 

Haideți să ne lăsăm copiii să trăiască viața, nu să-i ferim de ea.

Este spre binele lor.

Lașați-i să-și asume propriile comportamente. Nu le mai rezolvați voi conflictele. Asumarea consecințelor propriilor comportamente este esențială pentru traiul în societate. Altfel vor fi niște inadaptați și marginalizați care vor aștepta tot timpul ajutor de la alții (de la mama și tata în special).

Ca și părinți, este esențial să ne amintim că nu noi îi putem face pe copiii noștri fericiți. Ei trebuie să-și câștige un sentiment pozitiv de sine, pe cont propriu.

Și procesul pentru a face acest lucru implică de obicei o anumită luptă și greutăți (o călătorie a eroului așa cum le-o spunem copiilor noștri cu fiecare poveste pe care le-o citim).