PTSD – Când corpul îți spune ce mintea nu mai poate ascunde
Nu, nu e doar în capul tău.
Nu, nu ești „prea sensibil”.
Și nu, n-ai „trecut peste” doar pentru că ai tăcut.
Trauma nu moare în tăcere. Doar se mută.
În mușchi. În respirație. În stomac. În inima care o ia razna fără motiv.
În corpul tău, care știe adevărul chiar și când tu te minți frumos că ești bine.
Tulburarea de stres post-traumatic (PTSD) este o dovadă clară că unele experiențe nu trec doar pentru că le ignori. Ele rămân stocate în sistemul tău nervos și în corp, ca o alarmă care sună iar și iar, deși pericolul a trecut demult. E despre ce ți s-a întâmplat când nu aveai protecție, când nu te puteai apăra. Când ceva a fost mult prea dureros, mult prea intens, mult prea rapid – și ai înghețat înăuntru.
Ce este PTSD, de fapt?
Efectele NU apar doar după războaie, decese sau accidente cumplite, cum încă se mai crede. PTSD poate apărea în urma oricărei experiențe care te-a copleșit emoțional și pe care te-ai simțit incapabil să o procesezi: abuz, pierderi, agresiuni, abandon, trădare, umilință, manipulare, control.
Este o rană care, neprocesată, rămâne „înghețată” în sistemul tău nervos, în corp. Și orice stimul aparent banal din prezent poate reaprinde starea de panică, de frică, de neputință. E ca și cum o parte din tine s-a blocat în trecut și trăiește din nou și din nou același pericol.
Aceasta nu e dramă, și cu siguranță nu ești nebun când reacționezi exagerat în situații care seamănă cât de puțin cu ce ai trăit atunci. E neurologie, psihologie. E realitate fizică.
Oooooooh… deci femeia era atât de supărată pentru că îi murise fratele, nu pe mine???
Acea experiență m-a învățat o lecție vitală: percepțiile noastre distorsionează realitatea. Emoțiile și gândurile noastre pot crea povești false, care ne limitează și ne fac să suferim inutil.
Limbajul corpului: semne că trauma încă e activă
Lucrez de ani de zile cu mintea subconștientă și corpul conștient. Și știu un lucru sigur: când corpul intră în alertă fără motiv aparent, ceva din trecut îți conduce prezentul.
- Ce simți când corpul tău trăiește trauma?
- Respiri greu, de parcă n-ai aer deși nu ești obosit.
- Inima bate de parcă fuge de ceva. Dar tu stai.
- Ți-e greață, ai fluturi în stomac. Dar nu de la dragoste.
- Te doare capul, te încordezi, ai maxilarul blocat, tremuri, ți-e frig.
- Te trezești noaptea în panică.
- Simți că îți explodează capul și nu știi de ce.
- Ți se strânge stomacul ca un pumn.
Acestea NU sunt mofturi.
Sunt semnale. Sunt S.O.S.-uri din interior.
Sunt corpul tău care urlă: „Încă NU mă simt în siguranță!”
Ce spune mintea: gânduri care trădează trauma
- „O să fie un dezastru.”
- „Ceva e în neregulă cu mine.”
- „Dacă simt frică, înseamnă că e un pericol real.”
- „Totul e vina mea.”
- „Sunt defect, mi-e rușine cu mine.”
Știu că o crezi din tot sufletul, dar NU, NU E VINA TA. Da, ai fost PROGRAMAT să crezi că e, iar mintea repetă ce i s-a spus.
Corpul însă simte ce i s-a făcut.
Și tu te miști între ele, ca între două închisori.
Ce faci când vine valul?
Nu-l ignori. Nu fugi. Nu îți spui că ești „drăguț, pozitiv și recunoscător”, pentru că, în situația asta, nu ai pentru ce.
TE OPREȘTI. Și îl întâmpini, oricât ai vrea să nu o faci, oricât ai vrea să țipi și sa fugi sau să faci orice ca să scapi de el. Ai nevoie să simți, să înțelegi, să vezi, să auzi, să trăiești ce ai înghețat, din nou, acum, când ai toate resursele să procesezi.
Îți las aici o tehnică simplă, pe care să o folosești atunci când simți că te scufunzi:
- Tehnica PAUSE
- P – Pauză: Oprește tot. Stai. Nu fugi, lasă-te să simți.
- A – Activitate: Sari de 10 ori. Aleargă, scutură-te. Trezește-ți corpul din acel îngheț.
- U – Înțelege: Nu e pericol real. E o alarmă falsă, care nu îți mai folosește acum.
- S – Calmează: Freacă palmele, simte căldura. Îmbrățișează-te cu căldură. Revino în tine.
- E – Expiră: Pe gură, lent. Inspiră, expiră conștient și atinge-ți degetele. Ești aici acum, nu acolo. Ești în prezent, nu în trecut.
- Asta e REVENIREA în tine sau DEPROGRAMAREA. Iar de aici începe REPROGRAMAREA.
- Odată ce ai început să te liniștești, începe să îți spui:
- „Nu mai fug de mine. Mă țin de mână.”
- „Aceasta e o stare. Nu e cine sunt.”
- „Nu mă mai pedepsește nimeni. Acum mă îngrijesc eu.”
- „Ce am trăit a fost real. Dar nu mai sunt acolo.”
- „Nu a fost vina mea, nu mi-e rușine cu cine sunt.”
- „Am trecut prin multe, dar am reușit. Voi reuși și acum.”
- „Sunt în siguranță și mă reconstruiesc cu blândețe și adevăr.”
Amintește-ți asta:
Trauma nu pleacă pentru că ai învățat să zâmbești.
Pleacă atunci când o vezi. Când o auzi. Când o simți. Când îi dai voie să plece și nu o mai ții încleștată în tine.
Și când DECIZI că nu-ți mai controlează corpul, viața, prezentul și viitorul.
Corpul tău nu e dușmanul tău. E cel mai bun prieten al tău.
Iar dacă înveți să-l asculți – nu doar că începi să TE VINDECI, ci te și ÎNTORCI ACASĂ la tine, la cine ești TU cu adevărat.