Meniu Închide

Cauza lipsei de bucurie

       Despre bucuria prevestitoare de rău.

Bucuria este cea mai vulnerabilă emoție umană. Suntem îngroziți să simțim bucurie. Suntem terorizați de gândul că dacă ne permitem să o simțim, cineva va veni și ne-o va lua. Și vom fi loviți de durere, traumă și pierdere.

În mijlocul unor lucruri minunate, noi facem în mintea noastră repetiții pentru tragedii (povestea pe care o rulăm în mintea noastră).

Ce urmează? Așteptăm tot timpul reversul medaliei.

 

Să vă dau un exemplu personal (și nu sunt unicat), atât de mulți facem așa:).

În urmă cu aproape 9 ani, l-am născut pe Luca, un copil ca o briză de viață, dorit și iubit până la cer. Am și acum în fața ochilor mica mogăldeață la care priveam… cu tristețe și plângeam. Da, ați citit bine.

De câte ori voiam să mă bucur nebunește de așa dar, apărea teroarea că „dacă îl pierd”… și mă apuca plânsul… și efectiv nu mă puteam bucura de copil.

Vedeam sursa bucuriei în față, însă în capul meu repetam tragedii.

Îmi era frică să mă bucur.

Știți de ce? Pentru că învățasem până atunci (crezurile, convingerile mele) chestii de genul: „liniștea dinaintea furtunii”, „după bine vine rău”, „moneda are două fețe”, „după bucurie vine întristare”, „oamenii pe pământ suferă ca să merite să intre în rai”. Și câte și mai câte… completați voi cu ale voastre.

Opt luni, noapte de noapte, stăteam trează lângă el, deși el dormea tun. Opt luni de teroare, de epuizare fizică și psihică, de teama de a mă bucura.

Ca și cum un copil are o ciocolată în mână și plânge și nu mănâncă de teamă că… se termină ciocolata.

 

Am pus punct nebuniei din capul meu și am început să lucrez cu mine. Am început să conștientizez ce povești îmi spun în cap, cu ce convingeri mă sabotez.

Am început să practic recunoștința. Să mi-l imaginez pe Luca și pe noi după 20 de ani, după 50… să-mi forțez mintea să iasă din tragediile pe care și le spunea.

Suntem atât de prizonieri în mintea noastră încât trecem pe lângă clipe de neuitat. Ratăm momente unice datorită fricilor, convingerilor, gândurilor, comportamentelor pe pilot automat.

Suntem nefericiți pentru că ne repetăm tragedii în minte și până și bucuria ne pare prevestitoare de rău…

Dragilor, suntem așa de privilegiați că… suntem… că existăm… că putem experimenta iubirea… și viața… putem simți soarele… și vântul…

 

Un cuplu cu un copil 4-5 ani. Copilul avea un obicei… să izbească sistematic plasa de țânțari. Enervant de sistematic. Părinții îl certau și erau exasperați.

Copilul l-au pierdut un timp după, fiind bolnav de cancer.

Cei doi, din când în când, se duc și izbesc plasa de țânțari și câte 10 minute în șir… le aduce aminte de el, își alină dorul… orice… numai să fi fost acolo cu ei încă…

Suntem așa ocupați să vânăm clipe extraordinare, să fie totul perfect, să trăim în mintea noastră încât le pierdem pe cele obișnuite, simple, aducătoare de bucurie și recunoștință.

Eu astăzi, mai mult ca oricând, vreau să știți că povestea pe care ne-o spunem în cap influențează TOT.

Cum ar fi să fiți atenți la povestea pe care o rulați cel mai des?

Și să o schimbați cu una aducătoare de pace, entuziasm, recunoștință și iubire?

 

Suntem atât de privilegiați că ne-am trezit astăzi… ce facem cu toate clipele acestei zile?

Poze cu Luca când era mic.