Despre abuzuri, despre educație, despre asumare și despre capul lui Moțoc.

Deseori fac cu copiii un joc de roluri. Al cărui rezultat mă surprinde neplăcut de multe ori.

Ne jucăm de-a autobuzul. Eu interpretez rând pe rând mai multe roluri, ei sunt călătorii din autobuz.

O dată sunt un bețiv nefericit ce se așează pe ultimul scaun și se ceartă cu voce tare cu demonii din capul lui.

Apoi sunt un adolescent rebel care tot încerc să mă bag în seamă cu o fată frumoasă.

Sunt și un aurolac urât mirositor și înfometat care stau în spatele autobuzului și trag pe nas ceva din pungă.

Într-un final sunt un bunicuț drăguț, foarte chic îmbrăcat, zâmbitor și prietenos. Atât de prietenos și vorbăreț încât intru în vorbă cu copiii din autobuz… le zic că seamănă cu nepoții mei din Canada… și încep să le pun întrebări: câți ani au, la ce școală învață, când termină orele și cine vine să îi ia… și îi mângâi de drag și îi pipăi și-i îmbrățișez etc. etc.

Cu mici excepții, copiii îi spun „bunicuțului” cam tot ce vrea să știe.

La finalul jocului îi rog pe copii să recunoască personajul negativ. Copiii au multe răspunsuri, însă muuuult prea puțini recunosc în bunic personajul negativ. Și să știți că tare greu îmi este să îi fac să înțeleagă și să le explic cum un bunicuț așa drăguț este de fapt personajul negativ.

În familiile noastre (noi fiind generația crescută cu cheia la gât) bunicul cu părul alb este simbolul poveștilor, serilor geroase la gura sobei, eroului puternic și înțelept. Simbolul bunătății.

Mă doare inima pentru faptul că noi nu mai putem să le spunem copiilor că orice bunicuț așa este. Ci că poate fi un mare pervers care să omoare două adolescente în propria curte. Sau o interfață într-o mare rețea de traficanți de fete pentru prostituție… tocmai pentru că are aura de bunicț.

Și că nu e ok să se lase luați pe genunchi de bunicuțul colegului și invitat acasă. Pentru că poate fi un mare pedofil.

Sună crud și crunt. Este ca și cum ei trăiesc fară un simbol puternic al copilăriei. Dar lucrurile nu mai stau cum stăteau „pe vremea noastră”. Și nu este cazul să fim nostalgici… ci să ne învățăm copiii să recunoască un abuz, un pericol, cum să acționeze și cum să prevină. Nu este curs de dezvoltare personală pentru copii sau tabără de copii făcută de mine în care să nu fac asta cu ei și să nu mă asigur că orice copil cu care intru în contact va avea habar despre ce înseamnă asta.

Cel mai greu este să îi faci să înțeleagă și să recunoască/reclame abuzurile de la astfel de „simboluri” ale încrederii lor: bunicul, părinții, unchii, profesorul cel drag lor etc.

Statistic vorbind, cele mai multe abuzuri sunt înfăptuite de membrii ai familiei în care copiii au încredere sau de astfel de „simboluri” pe care copiii le asociază cu ceva inofensiv (bunicul).

Acum sincer… dacă ești forțat de împrejurări să faci autostopul… nu mai degrabă te urci în mașina unuia cu parul alb? Despre asta vorbesc… aceste repere nu mai țin… sunt spulberate de societatea în care trăim… societatea pe care noi am construit-o.

Sunt în concediu și accesez rar știrile. Și nici nu vreau să le dezbat. Însă în cazul Caracal există două aspecte:

1. Modelul „capul lui Moțoc” – mulțimea se înfurie… iar stăpânirea liniștește gloata cu capul lui Moțoc… un pion nesemnificativ de altfel, dar care are vreo poliță de plătit… iar apoi lucrurile reintră în „normalul” lor de??n?at și se reia tăvălugul pe panta autodistrugerii prin anestezierea responsabilității și asumării civice.
2. Metoda „cine este de vină” în acest caz. Absolut nesemnificativ. Vinovatul va fi Moțoc. Îi vor tăia capul, îl vor da mulțimii și gata. Până nu înțelegem că putregaiul acesta care a atins toate nivelurile existenței noastre, este un putregai la care eu și cu tine punem câte puțin de vreo 30 de ani încoace, atunci nimic nu se va rezolva. Va pica câte un cap al lui Moțoc și gata.

Uitați-vă puțin în jur și vedeți cât de anesteziați suntem la nivel de umanitate, cât de scindați unul de altul și cât de programați pe modulul „supraviețuire peste cadavrele celorlalți”.

Nu la groz?viile de la ?tiri trebuie s? ne uitam… ci în via?a noastr? real?… la gravida pe care o l?s?m s? stea în picioare în autobuz, la b?trânii pe care îi înjur?m la coad? la Mega c? se mi?c? încet, la copilul nostru care face bullying la ?coal? ?i noi îl scoatem basma curat? (pentru c? putem), la cum îi „aranj?m” copilului un loc de munc? de?i este un incompetent (da, func?ionarul ?la care te scoate din min?i… este copilul nostru picat la BAC ?i b?gat la un loc c?ldu?… nu este statul), la mun?ii de gunoaie pe care le l?s?m în natur? când plec?m în concediu, la agresivitatea ?i mârl?nia cu care conducem ma?inile pe strad?, la câte ma?ini trec pe ro?u (de curiozitate, sta?i 15 minute la un semafor ?i num?ra?i), la cum ne purt?m cu so?ul/so?ia în fa?a copilului, la cum ne înjur?m cu vecinii pe locuri de parcare, la cum ne „descurc?m” când avem nevoie de o „cuno?tin??”, la ce v?d copiii no?tri pe ecrane ore în ?ir pe zi… zi de zi.

Da, noi to?i am construit aceast? societate în deriva?. În deriv? pentru c? nu mai are modele ?i valori. ?i înainte s? ar?t?m spre sistem, s? ne uitam spre noi.

Noi îi ?inem acolo, pe umerii no?tri pleca?i au ajuns acolo, în timp ce noi dormim sau ne urâm unii pe al?ii, ei distrug totul…

Pentru c? „merge ?i a?a” ?i pentru c? asumarea este o lec?ie la care noi ca popor suntem repeten?i.

?i ?ti?i de ce? Pentru c? lec?ia asum?rii începe în familie… cu tot ce am enumerat mai sus ?i multe altele. De fapt acolo am picat examenul: în familie.

Când eu ?i tu ne vom trezi, ne vom asuma ?i ne vom construi familii responsabile ?i cu valori puternice, atunci vom forma un popor treaz ?i implicat civic.

Pân? atunci ne vor trezi doar ?ocuri gen Caracal… ?i ne vor adormi repede cu capul lui Mo?oc.