Despre principala cauză a nefericirii omului și un remediu simplu, la îndemănă pentru aceasta… dar și un cadou pentru voi din dimineața aceasta.

V-am prins că sunteți în zile libere și am zis să profit de ocazie și să vă uitați în voi.

Voi știți că eu lucrez atât cu adulți, cât și cu copii. Adulții vin la mine cu tot felul de probleme și nefericiri. De foarte multe ori, săpând mai adânc, descoperim împreună drept cauză a acestora o scindare de propria ființă, o rătăcire de sine, o pierdere a identității, un gol mare în interior.

 

 

Despre golul acesta mare din interior vreau să vă vorbesc. Cum ajungem așa și ce putem face.

Cel mai important lucru de știut despre el este faptul că existența acestui gol este incompatibilă cu viața.

Și că astăzi majoritatea dintre noi umblăm cu hăul acesta mare și negru în noi.

Să nu vă inducă în eroare faptul că la ceilalți e plin „cu de toate”, ca un garaj în care ajungem să punem claie peste grămadă și mobilier vechi și cele trei fiare de calcat primite la nunta și lucrurile de care nu ne putem despărți „că poate o să ne trebuiască” etc.

Dacă le veți da la o parte, tot un gol mare și întunecat găsiți și la ei.

Când suntem copii, în primii ani de viață, suntem atât de compleți și prezenți, încât nici nu facem diferența între propriile limite corporale și Univers. Abia după un timp înțelegem unde se termină corpul nostru și unde începe restul, ne separăm de acest tot din care venim.

Să fii una cu sursa din care provii… un boț de energie din câmpul mare de conștiință… cei care aveți copii mai mici, urmăriți-i și înțelegeți ce privilegiu și ani de aur pentru ei să simtă și să trăiască așa.

Cu timpul însă, propriile noastre frustrări de părinți, cutume sociale, apoi școala, religia înțeleasă greșit, graba, stereotipurile, lipsa de conectare, viața pe pilot automat, toate acestea îndepărtează copilul de la acea stare esențială de „a fi”, de conectare cu sursa… și cu cât distața se mărește, cu atât apare golul… suferința… și goana nebună de a-l umple cu orice preț (pentru că v-am zis că este incompatibil cu viața).

 

 

Și eu și tu, suntem tot aici.

Ce nu înțeleg eu din logica asta a noastră este de ce tot umplem golul cu chestii care oricum nu-l fac să dispară, ci doar îl fac mai greu de suportat, în loc să ne întoarcem la „a fi”, la conectarea cu sursa… și atunci golul dispare.

Te rupi din ce în ce mai mult de tine uitându-ți visele, învățând că „nu se poate”, că trebuie, că nu ești conform, că ți se poate retrage iubirea oricând dacă nu… că „viața este grea”, că trebuie să nu superi pe ceilalți, că trebuie să faci școală, să ai job, să ai bani, să te căsătorești, să faci copii, să îmbătrânești, să mori.

Și golul crește…

Și ne simțim mai nefericiți și ne doare și mai tare faptul că nu ne trăim propria viață. Și atunci ce facem? Trecem de la „a fi” la „a avea” și „a face”.

Ne aruncăm nebunește în a umple golul cu tot ce avem și în a face cât mai multă gălăgie…

Pentru a nu rămâne singuri cu noi și a fi astfel obligați să privim la propriul hău din noi.

Prin job de dimineață până seara, prieteni, televizor, telefon, cinema, alcool, shopping, concedii din care ne întoarcem aproape divorțați, munca excesivă, caritatea și grija de ceilalți excesive, copii (pe care punem presiune și au un orar infernal între școală, ateliere, limba străină, instrument, sport, after, concursuri), prin toate acestea fugim de noi înșine, scurtăm enorm timpul de a sta singuri cu noi. Iar când stăm… e gălăgie mare la noi în cap (gânduri, gânduri, gânduri, pe care nu știm să le facem să tacă și le mai și credem)… sau stăm cu ochii într-un ecran, pentru a ne distrage atenția de la noi.

 

 

Spunea Jung, un mare psiholog, că principala problemă a oamenilor este că nu mai știu să stea singuri cu ei.

Reamintesc că a sta singur și conectat cu tine nu înseamnă harmălaia aia de gânduri din cap… ci liniște… pace deplină… starea de a fi și atât, de conectare cu tine și cu tot universul.

Fară dramatizări și exagerări inutile, vă spun că de la lipsa acestui timp cu noi și de la ruptura de sine apar depresiile, bolile psihice și fizice, nefericirea, frustrarea, furia, frica și, mai ales, sentimentul acela că nu suntem compleți… căutăm ceva care să ne împlinească și nu găsim… oricâtă avere am avea… simțim că nu ne putem bucura de nimic cu adevărat. Și cu cât simțim mai dureros toate acestea, cu atât ne refugiem mai mult în muncă sau în tradiții și ritualuri sau în ceilalți sau în substanțe care să ne facă să uităm că suntem incompleți.

Cu cât vedeți un om mai furios, mai critic, mai dependent, mai workoholic (sau orice altă exagerare), cu atât omul acela este mai rupt de sine și nu mai găsește calea înapoi. Și asta sperie tare…
Voi știți că eu nu sunt adepta soluților complicate. Dimpotrivă, eu consider că soluțiile sunt întotdeauna simple și la îndemâna tuturor.

 

 

Eu vreau să vă arat o metodă foarte simplă de întoarcere înapoi, un prim pas.

Și vă invit să facem acum împreună acest pas simplu, așa cum îi învăț eu pe copii printr-un joc care le place la nebunie.

Pentru că e mai ușor să înveți de mic un copil decât să repari un adult, în taberele mele cu copii eu îi învăț cum să țină un…

Concert de liniște.

Și voi păstra obiceiul și în taberele pe care le încep acum, în iulie.

Jocul este o metodă extraordinară de conectare cu sine. Fericiți copiii care vor ști să facă asta acum și când vor fi adulți. Vă învăț lucrul ăsta cu riscul să dau eu faliment și să nu mai am cu cine lucra.

 

 

Cum faceți:

– vizionați împreună cu copilul filmul „Frumoasa verde” 

De excepție atât pentru părinți, cât și pentru copii (inspirată de el am conceput jocul).

– duceți-vă în natură, o priveliște care să vă bucure ochii și sufletele

– închideți ochii și concentrați-vă pe tot ceea ce auziți, simțiți

– apoi, faceți un mic concurs cu cine știe să spună din memorie cât mai multe din ce a auzit și simțit.

Învățați-vă copiii (și pe voi înșivă) să aibă un minim de 10 minute pe zi de astfel de conectare.

Le schimbați viața, credeți-mă pe cuvânt. Ei sunt generația în timpul căreia psihoterapia va deveni profesia viitorului, cum erau medicina și ASE-ul pe vremuri. Investiți în sănătatea emoțională, psihică a copiilor voștri.

Și da, iubiți-i. Așa cum sunt ei. Să se simtă acceptați și iubiți. Și să simtă că nu trebuie să facă nimic pentru a primi această iubire și acceptare.

 

Închei explicându-vă ce veți vedea în poze și filmulețe:

– prima poză este din taberele de anul trecut… concert de liniște cu copiii într-un cadru feeric (Gura Râului, locul unde țin taberele de dezvoltare personală pentru copii). I-am dus pe un deal și acolo am făcut exercițiul.

– filmuletul este de astăzi. M-am trezit special să vi-l fac cadou și să începeți și voi de astăzi exercițiul. Puneți-vă căștile și ascultați, cu ochii închiși și cu gândurile oprite.

Este incredibil de frumos…

Sunt într-o stațiune montană din Romania (Munții Băișorii) și am parte de așa ceva cât este ziua de lungă. După ce terminați exercițiul, admirați și filmulețul…

Este exact momentul îngemănării nopții cu ziua… când sunt primele raze de soare și luna este încă pe cer. Raiul pe pământ în frumoasa noastră țară. Raiul la îndemăna noastră, a tuturor, pe gratis.

– în poze îl vedeți pe Luca în aer liber, la vreo 5 grade doar, în ciubărul cu apă fierbinte, făcând împreună cu voi exercițiul de mai sus, în cadrul acesta feeric din Munții Băișorii. Îi place la nebunie jocul și ne cere să-l facem de multe ori.

De fiecare dată câștigă, uimindu-mă cu acuratețea detaliilor a tot ce aude și prezența sa în „aici și acum”. De la copii putem învăța așa de bine acest lucru.

 

P.S. – și cum facem să oprim gândurile?

V-am zis că sunt adepta soluțiilor foarte simple și la îndemăna tuturor (poate și pentru faptul că eu tot ce lucrez cu adulții transpun în jocuri și tehnici și pe înțelesul și placul copiior).

Eu pur și simplu îmi închipui că gândurile mele sunt sonorul unui televizor.

Și îmi închipui că am o telecomandă cu care dau sonorul… pe mut.

Această tehnică m-a ajutat să scap inclusiv de insomnii (insomniile sunt cauzate de gălăgia din cap), să mă calmez instantaneu, să meditez, să mă încarc etc.

Încercați de câteva ori…

La un moment dat o să vă iasă într-o clipă…

Exact așa cum dați pe mut televizorul.

 

P.S.S. – poate vă întrebați de ce ne sperie așa rău „gaura neagră” din noi… pentru faptul că acolo vom găsi întotdeauna ȘI umbrele din noi… dar despre umbrele din noi sau „cum să-mi îmblânzesc dragonul”, într-un articol viitor.