O realitate nu se schimbă prin acceptare, resemnare, tolerarea abuzurilor sau luptă, revoltă, instigare.
O realitate se schimbă cu adevărat atunci când înțelegem că noi am creat-o.
Acesta este punctul în care este nevoie urgentă să ajungem.
Să înțelegem până-n adâncul inimii că tot ceea ce se întâmplă acum sunt semințele plantate de noi toți, împreună și separat.
Și nu numai că am creat-o noi, dar o hrănim în continuare și devine din ce în ce mai puternică… și distrugătoare… ca un tăvălug de neoprit.
Aceasta consider eu că este adevărată trezire a umanității.
… cât timp acceptăm și decidem să ne dezbinăm și să ne prigonim unii pe alții, ca o haită în care a intrat nebunia și se autodevorează,
… cât timp suntem ocupați să ne urâm semenii, să-i terfelim că nu zic/ fac/ gândesc ca noi, să-i prigonim și desconsiderăm,
… cât timp suntem ocupați să fim obedienți până la limita ridicolului, acceptând rând pe rând „ordine” care nu mai au nimic de-a face cu acea cauză primară de la care a pornit totul,
… cât timp nu înțelegem că este vital să ne punem întrebări. Să avem îndoieli atunci când mâna care ne-a lovit de-atâtea ori până acum se îndreaptă prietenoasă spre noi…
Cât timp nu facem toate acestea, știu sigur că tăvălugul e la vale și spulberă totul.
Noi am creat această realitate.
Noi o hrănim și îi dăm putere.
Tot noi putem să o oprim și desființăm.
Însă dacă nu înțelegem că NOI am creat-o, mâine vom crea alta și mai distopică.
Până la autodistrugerea noastră ca și civilizație.
Până la urmă, nu suntem nici primii nici ultimii care ne autodistrugem. Atâtea civilizații mult mai evoluate au ajuns în același punct în care suntem noi acum.
Soluția?
- Trezirea, dragilor.
- NOI am creat toate acestea.
- Fiecare în dreptul lui să se trezească și împreună poate mai avem șanse să oprim tăvălugul acestei civilizații din goana sa spre autodistrugere.
- Nu mai hrăniți cu atenție, frică, scenarii, ură, critică acest scenariu distopic.
Universul acesta infinit are niște legi după care funcționează.
Bătute în cuie. Legile acestea universale care fac infinitul să fie, nu pot fi împiedicate de așa-zișii puternici de azi… și acești puternici de astăzi sunt tot niște aburi care vor sfârși în pământ… azi suntem… mâine nu.
Una dintre aceste legi este această co-creare a realității.
Și, mai presus de orice, voința omului. Liberul său arbitru.
Nimeni și nimic nu se întâmplă dacă noi nu acceptăm și aprobăm și construim și hrănim acel ceva.
Realitatea creată de noi devine tot mai distopică, mai nebună, mai ridicolă și absurdă… suntem la un pas de prăpastie… iar noi, pe marginea prăpastiei deja, suntem ocupați să ne batem cu vecinul din stanga și din dreapta, să căutăm vinovați, să ne strigăm dreptatea și furiile precum fac cimpanzeii bătându-se cu pumnul în piept, să ne lamentăm, să ne plângem, să acuzăm, să ne înfricoșăm.
Câți dintre noi toți ne-am întors privirea către interior și am înțeles poate pentru prima dată în viață de care anume bucățică din nebunia asta suntem noi responsabili? Care piesă din spitalul ăsta de nebuni a fost opera noastră? Ideea și sămânța noastră?
Știu că e greu… e greu să ne asumăm și să ne vedem pe noi înșine reflectați în cioburile grotești a ceea ce am construit.
Dar e singura soluție… și după ce că e unică, nici timp nu mai avem.
Re-Amintiți-vă!
Nu suntem sclavii și victimele acestei situații. Ci Co-Creatorii ei.
Mai avem dreptul la o mutare, înainte să ne dăm șah-mat singuri.